Când se sting reflectoarele și începe memoria: 10 septembrie 2026-Adunarea Generală a AFDPR; 12 septembrie 2026-4 ani fără Radu Ciuceanu

Când se sting reflectoarele și începe memoria – 10 septembrie 2026-Adunarea Generală a AFDPR – 12 septembrie 2026- 4 ani fără Radu Ciuceanu

„Presa! Reflectoarele pe mine!”
Am cerut-o aproape teatral, pe 10 septembrie, la Adunarea Generala a AFDPR de la Mamaia. Dar uneori, ca să fii auzit, trebuie să atentionezi intr-un mod distinct.
Am fost acceptată să vorbesc la „Diverse” — formulă care, mărturisesc, m-a lăsat cu un gust ușor amar. Sunt copil de fost deținut politic, iar drepturile reparatorii ale urmașilor nu sunt, pentru mine, un subiect „divers”.
Sunt parte din aceeași istorie.
De aceea, am vorbit.

Am spus ca, în urma analizelor pe care le-am făcut împreună cu colegii din Grupul de inițiativă pentru apărarea drepturilor victimelor comunismului, în ceea ce privește aplicarea CASS pe indemnizatii și eliminarea scutirii de impozit pe locuinta, masina si teren, nu cred că soluția poate fi obținută printr-o actiune în instanță. Am cerut, de aceea, conducerii AFDPR si domnului Secretar de Stat Mihai Dodu, de la SSRML, să faca demersuri să susțină și să intervină pentru revenirea legislației la normal.
Interventia mea a inclus si o altă situație care îi afectează pe urmași, practic ceea ce percepem ca pe o adevărată hărțuire administrativă exercitată de unele agenții de plăți prin revocarea drepturilor copiilor de copii strămutați, în baza unei decizii a Înaltei Curți care introduce in text un criteriu nou, cel al nivelului suferintei, in sensul ca daca esti copil nu suferi cand esti stramutat, criteriu care nu se regăsește insa în textul legii, nu a fost votat de Parlament, aplicarea deciziei ICCJ insemnand de fapt, daca analizam fie doar juridic, o incalcare a separatiei puterilor in stat.
Am apelat de asemenea catre aceleasi foruri să intervină catre agentiile de plati pentru apărarea acestor drepturi conform legii .
Am atentionat de asemenea, asupra efectelor art.14 din DL118/1990, republicat, un articol care a generat de-a lungul timpului grave neintelegerisi interpretari ale caror consecinte au fost uneori dramatice pentru urmasi. Am dat ca exemplu situatia din judetul Salaj, unde, din sursele pe care le am, niciunui copil de fost detinut politic nu i s-a acordat vreo reparatie, agentiile de plati invocand in acest sens art.14, desi nu exista nicio legatura cu acesta.

Si mai grav este ca nicio instanta nu a dat castig de cauza celor care au contestat.

Am spus de aceea ca art.14 este o adevarata ”buba” a acestei legi si ca acest articol trebuie eliminat. Un articol care a permis, de-a lungul timpului, asemenea interpretari si asemenea consecinte pentru urmasi, nu mai poate fi lasat neatins.
In contextul unui lobby scazut pentru reintregirea drepturilor noastre,din cauza lipsei de reactie a presei si televiziunii, in plus fata de ipoteza, mentionata de antevorbitori, a unei manidfestari publice, am apelat catre conducerea AFDPR si catre domnul Mihai Dodu să încurajeze acordarea de către primării a unor nume de străzi, parcuri, piețe sau piațete posesorilor de certificate de luptător în rezistența anticomunistă, cu mentiunea explicita ”luptator in rezistenta anticomunista”, ceea ce ar permite cresterea vizibilitatii dimensiunii rezistentei anticomuniste.
Certificatele de luptator in rezistenta anticomunista sunt acordate doar dacă aspirantul nu a activat în organizații fasciste, xenofobe sau altele de acest fel, acestea fiind totodata un document oficial, conferit intr-un cadru juridic de la care nimeni nu poate deroga.
Ne dorim astfel să arătăm dimensiunea rezistenței anticomuniste din România și să facem ca posteritatea să îi păstreze pe acești oameni imortalizați pe zidurile oraselor acestei tari peste veacuri.
Pentru că memoria nu se păstrează numai în cărți. Uneori se păstrează și pe o plăcuță de stradă.
Și am mai apelat la schimbarea denumirii asociației în „Asociația Foștilor Deținuți Politici și a Urmașilor”.
Pentru că timpul trece.
Foștii deținuți politici, deportatii si stramutatii se împuținează. Iar noi, urmașii, nu mai suntem copiii de odinioară.

Adunarea generala s-a terminat.
Reflectoarele s-au stins.
Și, în aceeași zi, m-am întors la București.
Pentru că, dincolo de discursuri, de revendicări, de legislație și de instituții, există ceva ce nu poate fi amânat: pomenirea celor care au plecat.
Pe 12 septembrie am săvârșit pomenirea de patru ani a lui Radu Ciuceanu.
Cu patru ani în urmă, a plecat dintre noi un om care purta în el cincisprezece ani de închisori comuniste și încă o viață întreagă desuferinte după acei cincisprezece ani.
Dar, în memoria mea și a celor care l-au cunoscut, Radu nu a rămas numai ca o imagine a suferinței.
A rămas și acel om de o finețe ca de porțelan, uneori autoironic chiar în fața propriei tragedii, un spirit inegalabil.. Poate tocmai de aceea amintirea lui nu apasă numai ca o piatră. Are și o lumină în ea.
La Adunarea generala de la Mamaia, când s-a vorbit despre cei plecați, am ținut să fie pomenit și el. Sergiu Rizescu, recent plecat și atât de regretat, trebuia, firesc, să fie în centrul memoriei acelui moment, la fel Ioan Bucelea –fost Presedinte al AFDPR Arges.
Dar Radu Ciuceanu nu trebuia să lipsească…12 septembrie era atat de aproape…
Și nu a lipsit.

În aceasta grija pentru pomenirea lui Radu am avut, de fiecare dată când am apelat, ajutorul neprețuit al parintelui Andrei Zaiet, care a raspuns de fiecare data cand am apelat pentru slujbele lui Radu.

Și poate că aceasta este una dintre formele cele mai adevărate ale continuității memoriei: un nume rostit, o lumânare aprinsă, o slujbă săvârșită pentru cineva care nu mai poate veni el însuși.

M-am întors, așadar, de la reflectoarele Adunarii generalei la liniștea unui mormânt.
De la revendicări, la pomenire.
De la prezent la trecut.

Și, inevitabil, de la cei care au pătimit, la noi, cei care am rămas, cu patimirea lor in noi..
Noi, „urmașii”.

Cuvântul acesta ne-a însoțit întreaga viață.
Am fost si suntem copiii lor. Am crescut cu poveștile lor, cu tăcerile lor, cu nedreptățile lor, cu dosarele lor, cu certificatele lor, cu drepturile lor — și, uneori, cu lupta pentru ca aceste drepturi să nu dispară, purtând și noi, asupra noastră, toate durerile lor.
Dar timpul nu ne-a cruțat nici pe noi.
Unii dintre noi am ajuns deja aproape de sfârșitul celei de-a doua vârste a vieții. Am trecut prin școli, profesii, familii, despărțiri, drumuri lungi și întortocheate. Am ajuns in cautarile noastre până la capatul lumii și, poate, până la capătul imaginar al lumii si inapoi.
Și, ostenită după-atâta drum,
De la Bruxelles și pân’ la BabelMandebbun,
Mă-ntreb discret, suflând în menestrel:
Ce-mi mai rezervă soarta mea de prichindel?

Iar dacă noi, urmașii, am strabatut atat de indelungate si întortocheatele drumuri ale vieții, poate că a venit timpul să ne întrebăm nu doar ce drepturi mai avem, ci și ce fel de memorie vrem să lăsăm după noi.
Pentru că într-o zi și noi vom deveni, pentru cineva, „cei de dinainte”.
Iar atunci nu va mai fi nimeni care să aprindă reflectoarele pentru noi.
Vor rămâne doar cei care își vor aminti…

Dr. ing. Sanda-Florentina Popa